Măgarul albastru

​Intr-o zi, de dimineață,

Cum umbla de fel prin lume,

Căutând înțelepciune,

Omul nostru, ca să vezi,

Plin de gânduri cât nu crezi,

Se opri ca să-și golească,

Pentru-un ceas sau două,

Poate,

Mintea-i plină cu de toate.

Astfel, lângă o fântână,

Poposi degrab’ și puse,

Lângă el desaga-i plină,

Iar la cap, el mâna-și duse.

Peste ochii-i obosiți

O perdea îndat’ căzu,

Iară mintea-i fu cuprinsă

De o pânză încurcată

Cum niciunde nu văzu.

Si-astfel se făcu ca-n vis,

Că era pe drum spre curtea

Unui rege, mult vestit,

Care de o vreme încoace,

La al lui concurs de vorbe,

Ințelepte și-ncurcate,

El era de neînvins.

Într-o clipă însă, vezi,

Lângă dânsul apăru,

Un magar mândru, albastru,

Ce-ncepu ca să-i vorbească

Înțelept cât să nu crezi.

Omul nostru tresări,

Și-a lui inimă-i bătu

Mult mai tare ca-nainte,

Când această arătare

Începu să-i spună multe

Și-nțelepte vorbe,

Cum nicicând el nu-auzi.

Însă-ncet, încet, se pare,

Cei doi se-mprieteniră

Și din vorbă-n vorbă, iată,

Pe a lor comună cale,

Puseră de-un plan măreț

Căci erau tare-ndrăzneți.

Ajungând la curtea unde

Se-ntâmpla acel concurs,

Omul nostru, cu măgaru’,

Cel mai mandru din apus,

Puse rămășag că dânșii

Câștiga-vor înfruntarea,

Așa cum fusese spus.

Însă regele râzând

De a lor mare-ndrăzneală,

Acceptă fără clipire,

Ca în cazul de va pierde,

Jumătate din ce are,

A măgarului albastru, tot să fie.

Și așa cum plănuiră,

De atât de multă vreme,

Fără niciun fel de grijă,

Îl învinseră pe-rege

Și a lui împărăție…

După două ceasuri însă,

Omul nostru se trezi

Și nu mare-i fu mirarea,

Că legat lângă fântână,

Era un măgar albastru,

Mândru și-nțelept se pare,

Cum in vise doar văzu.